Ciudata agresiune împotriva Israelului

Tel Avivul a fost din nou lovit. Pe neaşteptate. Circa 300 de rachete au fost lansate împotriva sa. De către Hamas. Ce se ascunde în spatele acestui atac? De ce el nu a putut fi prevenit de către servicul secret israelian? Sau nu s-a dorit acest lucru? Cine a furnizat Hamasului aceste rachete? Cum va riposta statul israelian? A fost un atac deosebit de masiv. Şi de lungă durată. Dacă cele 300 de rachete ar fi explodat în Tel Aviv, oraşul ar fi fost făcut praf. Nu s-a întâmplat aşa. Scutul antirachetă i-a salvat pe israelieni. Doar mai puţin de 10% dintre rachete au reuşit să penetreze acest scut. Şi locuitorii din Tel Aviv au mai fost salvaţi de existenţa, sub fiecare casă, a unor adăposturi. Numărul victimelor umane nu a fost mare. Dar pagubele materiale sunt uriaşe. Şi ele survin la scurt timp după ce Israelul a trecut prin pandemie, a fost performant în materie de imunizare a populaţiei, dar suferă încă din plin efectele stagnării economice. Din acest motiv, consecinţele acestui atac sunt severe. Ceea ce se cuvine a fi reţinut din capul locului este că, în mod cert, a existat o coordonare între acest atac, săvârşit din zonele controlate de Hamas, executat cap coadă de Hamas, şi comunităţile de palestinieni din teritoriile controlate de Israel. Simultan cu atacurile, membri ai acestor comunităţi au ieşit şi ei la atac. S-a încercat prin urmare o lovitură surpriză de forţă, menită să pună în mare dificultate, dacă nu chiar la pământ, statul Israel. Dar statul Israel este extrem de puternic. Scutul antirachetă a fost eficient. Într-un timp record, armata a ieşit pe străzi şi a anihilat atacurile declanşate de palestinieni. Şi, cu certitudine, aşa cum de altfel a şi anunţat imediat după atac Benjamin Netanyahu, armata israeliană va riposta. De altfel, primele reacţii nu au întârziat. Rachetele israeliene au început rând pe rând, tot pe parcursul nopţii, să lovească rând pe rând dispozitivele de lansare ale celor 300 de rachete. Dar tot Netanyahu a explicat că operaţiunile se vor derula mult timp de acum înainte. Avem deci un nou război în toată legea în plină desfăşurare. Pe parcursul acestuia, Hamas va suferi cu certitudine lovituri nimicitoare. Chiar dacă mişcarea nu va fi total anihilată. Dar cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva? Cum de serviciul secret israelian, unul dintre cele mai performante din lume, dacă nu cumva cel mai eficient, infiltrat practic în toate structurile formaţiunilor paramilitare care vizează distrugerea statului Israel, nu a sesizat la timp planul pus la cale în vederea acestui atac? Pentru a-i anihila pe luptătorii Hamas, înainte ca aceştia să apuce să acţioneze? Rămâne o enigmă, pe care guvernul israelian urmează să o dezlege. Dacă cumva este o enigmă. Dacă nu care cumva statul Israel a lăsat în mod deliberat să se producă acest atac, ştiind din capul locului că se va solda cu un număr minim de victime. Dar în ce scop? În prezent, Israelul este într-o măsură destul de mare încolţit în plan internaţional. Fiind acuzat de mai multe state din zonă de agresiuni repetate în teritoriile ocupate. O soluţie de a scăpa din acest cleşte, care se strânge pe zi ce trece, în ciuda susţinerii de care statul Israel se bucură din partea aliaţilor săi strategici, între care se numără şi România, era chiar o demonstraţie de forţă cât se poate de elocventă asupra pericolelor mortale la care acesta este expus. Pericole care pot justifica acţiuni energice, cu caracter preventiv. Nu doar acţiuni de tip reactiv. Nu este exclus să ne aflăm în prezenţa unui asemenea scenariu. Mai este ceva interesant de observat şi de analizat. Este clar că luptătorii Hamas nu primesc acest armament din cer. 300 de rachete cu dispozitivele lor de lansare cu tot sunt extrem de costisitoare. Organizaţia Hamas nu dispune de banii necesari. Şi nici nu-şi poate fabrica singură aceste rachete. Banii şi rachetele au în spate nişte furnizori. În mod normal, pentru a se apăra preventiv, autorităţile israeliene trebuie să lovească în aceşti furnizori. Nu doar în Hamas. La acest capitol, foarte interesant este că primele relatări din momentul dezlănţuirii atacului asupra Tel Avivului au indicat drept furnizor Iranul. În principiu, ar putea să fie chiar aşa. În principiu, Teheranul ar avea şi resursele necesare, şi motivaţia necesară pentru a înarma Hamasul şi a-l încuraja să dezlănţuie un asemenea atac. În definitiv, este cât se poate de adevărat că Iranul este singurul stat din lume a cărui Constituţie prevede angajamentul de a distruge un alt stat. Iar în Constituţia Iranului e scris în mod explicit că statul ţintă este statul Israel. Şi atunci de ce nu s-ar afla Iranul, aşa cum s-a şi spus, în spatele acestui atac? Am toate motivele să mă îndoiesc că lucrurile stau aşa. La fel cum am observat că şi alţi analişti care au reacţionat, analişti din lumea întreagă, îşi exprimă dubiile cum că eminenţa cenuşie a atacului cu rachete desfăşurat în seara şi în noaptea precedentă ar fi Teheranul. Şi există în acest sens un argument solid. După ani de zile de negocieri extrem de dificile, se ajunsese la un acord semnat de marile puteri cu Iranul, prin care Iranul s-a angajat să nu dezvolte sub nicio formă armament atomic, iar marile puteri să anuleze treptat măsurile dure de embargo instituite împotriva acestei ţări. Dar unul dintre primele gesturi politice făcute de Donald Trump, atunci când a preluat preşedinţia la Casa Albă, a fost retragerea unilaterală a Statelor Unite din acordul cu Iranul. Ceea ce practic aproape a aruncat în aer această înţelegere care asigura pacea şi liniştea într-o zonă importantă a lumii. Odată cu venirea la Casa Albă a lui Joe Biden, Departamentul de Stat a început să întreprindă paşi în direcţia repunerii în mişcare a mecanismelor acestui acord cu Iranul. Iranul nu are niciun interes să dinamiteze acest proces de destindere. Dimpotrivă. Logic, e greu de presupus că autorităţile de la Teheran şi-au asumat un asemenea risc. Finanţarea Hamas nu poate rămâne o operaţiune secretă. Şi nici furnizarea masivă de arme către această organizaţie nu poate fi ascunsă. Dacă se dovedeşte că Iranul se află în spate, e de rău. Nu numai că se pot bloca demersurile reluării acordului cu Iranul, dar sacţiunile împotriva acestui stat ar putea fi escaladate şi, mai mult decât atât, o demonstraţie fără echivoc de acest fel ar putea justifica un atac armat masiv al Israelului împotriva cel puţin a bazelor militare deţinute de Teheran. Iar celelalte state ale lumii ar avea puţine argumente de a interveni. Personal, îmi pun toate speranţele ca acest conflict să nu escaladeze în această direcţie. Ceea ce nu înseamnă însă că nu trebuie indentificaţi foarte repede, dacă nu au fost deja, finanţatorii, adevăraţii artizani ai atacului cu rachete. Şi este evident că statul Israel are întreaga legitimitate de a reacţiona.

 

%d blogeri au apreciat: